Anul dispărut 1989 (regia Ana Mărgineanu)

Un text despre maturitate, o montare care arată că se poate face și un altfel de teatru, fără clișee, pe un subiect atât de sensibil încă după 26 de ani.
Textul nu este despre o revoluție politică, ci despre amintiri reale și despre povești care au zguduit mintea unor oameni. Istorisirile sunt spuse chiar de membrii echipei și transformate într-o ficțiune dureros de ascultat de multe ori. Textele se continuă coerent și într-o manieră unitară tocmai pentru că au fost rescrise și interpretate. Actorii, Gheorghe Visu, Maria Ploae, Mihaela Rădescu, Ilinca Manolache, Isabela Neamțu, Viorel Cojanu, Cuzin Toma/Virgil Aioanei reușesc să reînvie un an peste care s-a trecut prea ușor în conșiința comună a românilor. Tot ce a rămas este decembrie ’89. Dramaturgul Ștefan Peca a documentat și a pus în scenă în regia Anei Mărgineanu un an întreg care ne ajută la cunoașterea și recunoașterea unor realități care au existat, dar pe care, uneori, nu ni le mai asumăm.

Inspirat deci din povești reale și amintirile membrilor trupei, textul ajunge să rememoreze evenimente cheie din teatru, școală și familie. Actorii se joacă uneori pe ei înșiși, dar detașați de ceea ce erau cu 26 de ani în urmă. Mecanismul de distanțare al acestora arată o schimbare de perspectivă, detașată de teatrul clasic. Distanțarea se manifestă și prin implicarea spectatorilor. Dacă de obicei pare forțată și stângace, în acest spectacol, interacțiunea cu spectatorii aduce o autenticitate mersului poveștii. La intrarea în sală spectatorii primesc un bilețel cu un număr, iar la fiecare câteva scene se strigă câteva numere, iar aceștia sunt invitați în culise ori pe scenă pentru a se alătura poveștii.

Maturitatea și complexitatea spectacolului este un exemplu excelent al direcției alese de tinerii dramaturgi români. Fără clișee, fără divertisment ieftin, ci doar cu idei și opinii proprii care trebuie și pot să se facă auzite.

Ilinca Manolache a primit premiul Uniter pentru cea mai bună actriță în rol secundar pentru rolurile din acest spectacol, deși spectacolul este gândit fără personaje principale sau secundare. Poate Uniter ar trebui să se adapteze noilor moduri de a face teatru. Poate Uniter ar trebui să facă multe. Dar nu face. Aici vorbește mai pe larg Ilinca despre ce ar trebui făcut. Între timp, eu mai merg o dată la spectacol 🙂

bfd2a

Advertisements